Contact

Adresa: Bucureşti, Bulevardul Dacia, nr. 89, sector 2, cod postal 020052

Telefon/Fax: +40-21-318 09 39

E-mail: office@inshr-ew.ro

Calendarul evenimentelor

Linkuri

Etape ale holocaustului

Măsuri antisemite în timpul guvernului Goga şi al dictaturii regale

Instaurarea guvernului condus de Octavian Goga (Decembrie, 1937 –Februarie, 1938) a marcat momentul în care antisemitismul a devenit o politică de stat sistematică.  Principalele măsuri îndreptate împotriva minorităţii evreieşti au fost:

-          Închiderea ziarelor pe care guvernul le considera deţinute sau dominate de evrei;

-          Interdicţia ca evreii să aibă licenţe de de comercializare a băuturilor alcoolice;

-          Interzicerea utilizării limbii idiş în administraţia din Basarabia şi nordul Moldovei;

-          Revizuirea cetăţeniei evreieşti prin Decretul-lege nr. 169/22 ianuarie 1938, în urma căruia unui număr de 225222 de evrei li s-a retras cetăţenia, ceea ce a echivalat cu pierderea drepturilor politice, a dreptului de a profesa, pierderea proprietăţilor şi a mijloacelor de existenţă.

În timpul dictaturii regale (Februarie, 1938 – Septembrie, 1940), legislaţia antisemită adoptată de guvernul Goga a fost menţinută în vigoare, aceasta având ca efect excluderea socială a evreilor. Mai mult, Decretul-lege nr. 2650 din august 1940 a modificat statutul juridic al evreilor şi a făcut posibilă excluderea acestora din departamentele guvernamentale, numeroase profesii, din comitetele de conducere ale unor întreprinderi publice sau private şi deposedarea de proprietăţi în mediul rural. Cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei în urma ultimatumului impus de URSS în vara anului 1940 a fost urmată de violenţe fizice declanşate de armata română în teritoriile cedate. În Dorohoi şi Galaţi, populaţia civilă şi armată română au iniţiat atacuri de mare amploare împotriva evreiloriar uciderea a sute de evrei a fost tolerată de către statul român.

 

Statul Naţional Legionar şi procesul de românizare

În septembrie, 1940, generalul Ion Antonescu devine conducătorul statului român şi se instaurează un guvern în componenţa căruia se regăseşte “singura mişcare recunoscută în noul stat” – Mişcarea Legionară. În luna octombrie au fost promulgate decrete de expropriere a bunurilor rurale, de eliminare a evreilor din învăţământ, din profesiunile liberale şi din servicii. Totodată s-a legiferat îndepărtarea tuturor artiştilor evrei din teatrele româneşti de stat şi particulare şi excluderea acestora din Societatea Scriitorilor Români, Societatea Compozitorilor şi Sindicatul artiştilor. Personalul evreiesc din domeniul sanitar a fost concediat, în timp ce Colegiul Medicilor i-a eliminat pe medicii evrei, care şi-au pierdut şi dreptul de a îngriji pacienţi creştini. Totodată, evreilor li s-a interzis să practice profesia de farmacist. 

Evacuarea evreilor din mediul rural, un deziderat important exprimat în propaganda legionară, a avut ca scop nu numai izolarea acestora, ci şi jefuirea proprietăţii evreieşti. Evreii au fost evacuaţi din zeci de state în care existau comunităţi evreieşti cu o tradiţie de peste o sută de ani, în timp ce comisii speciale luau parte la procedurile de expropriere.

Măsurile legale cu caracter antisemit au fost însoţite de violenţe iniţiate de legionari împotriva evreilor: jafuri, bătăi, asasinate, confiscarea unor sume de bani, boicotarea unor magazine.

Pogromul de la Bucureşti, 21-23 Ianuarie 1941

Rebeliunea legionară din 21-23 Ianuarie 1941 a reprezentat punctul culminant al violenţelor antisemite iniţiate de membrii Mişcării Legionare. Dorind preluarea întregii puteri în stat, legionarii au declanşat un val de teroare împotriva evreilor, care a inclus arestări, maltratări, asasinate, jafuri, devastarea şi incendierea templelor, sinagogilor, instituţiilor evreieşti, precum şi a întreprinderilor şi gospodăriilor care aparţineau evreilor. Bilanţul Pogromului de la Bucureşti a fost unul tragic: 616 magazine devastate, ridicarea a mii de evrei din case, de pe stradă, din sinagogi şi instituţii evreieşti fără deosebire de sex şi vârstă, 151 de evrei ucişi şi 60 de evrei răniţi, 25 de temple şi sinagogi devastate.

 

Politici antisemite în perioada februarie-iunie 1941

Politica de românizare a continuat după înlăturarea legionarilor de la guvernare, identificându-se mai multe măsuri cheie:

-          continuarea limitării dreptului la muncă al evreilor prin anularea contractelor de muncă a ucenicilor evrei;

-          continuarea politicilor de expropriere prin Decretul-lege nr. 842 din martie 1941, care prevedea trecerea imobilelor urbane evreieşti în patrimoniul statului;

-          înfiinţarea Centrului Naţional de Românizare, care avea rolul de a centraliza întreaga activitate de românizare şi de administrarea bunurile evreieşti.

Pe lângă politica de românizare, au fost adoptate şi alte măsuri antisemite:

-          în cazul infracţiunilor contra ordinii publice, evreilor li se aplicau pedepse duble în comparaţie cu cele aplicate creştinilor;

-          excluderea cultului mozaic de la subvenţiile acordate cultelor din bugetul statului;

-          interzicerea convertirii la creştinism a evreilor;

-          interzicerea căsătoriilor între funcţionarii publici şi evrei;

-          anularea dreptului la liberă circulaţie între localităţi;

-          restricţii în privinţa raţiei alimentare.

 

Evacuări, strămutări şi internări în lagăre

Pe 21 iunie, 1941, Ion Antonescu a dat un ordin care prevedea evacuarea evreilor din mediul rural şi semiruban şi concentrarea acestora în reşedinţele de judeţ. Coloanele de evrei parcurgeau pe jos zecile de kilometri până la noile destinaţii iar proprietăţile râmase erau preluate de autorităţi sau jefuite de către localnici. Odată ajunsi în capitalele de judeţ, din cauza aglomeraţiei, evreii au fost afectaţi de epidemii şi lipsa hranei necesare.

Evacuarea a 50-60000 de evrei din întreaga ţară a fost compeltată de internările în lagăre. Bărbaţii între 18 şi 60 de ani au fost transportaţi şi internaţi în condiţii inumae. Transportul spre lagărele din Oltenia s-a făcut în vagoane de marfă, fără opriri, evreii ajungând la destinaţii într-o stare de degradare.

 

Pogromul de la Iaşi, 28 Iunie – 6 Iulie 1941

Pogromul de la Iaşi a făcut parte din planul de purificare etnică al lui Ion Antonescu şi a fost anticipat de măsurile luate cu mai multe zile înainte de declanşarea propriu-zisă a acţiunilor pogromiste. Astfel, pe 19 iunie, un ordin transmis Minsiterului Propagandei Naţionale cerea identificarea „jidanilor, a agenţilor comunişti şi a simpatizanţilor” şi interzicerea circulaţiei acestora. Pe 22 iunie, în prima zi de război, au fost postate în Iaşi afişe ce instigau la pogrom şi care îi culpabilizau pe evrei pentru presupusa colaborare cu bolşevicii şi cu URSS. Odată cu primele atacuri aeriene sovietice în zilele de 24 şi 26 iunie, oficialităţile din Iaşi i-au învinuit pe evrei de complicitate cu aviatorii sovietici, pretinzând că mai mulţi civili de etnie evreiască îi ghidează pe piloţii de avioane prin intermediul semnalelor şi le arătau obiectivele ce trebuiau bombardate.

În dimineaţa zilei de 29 iunie, convoaie de evrei din diferite cartiere ale Iaşiului au fost dirijate spre Chestura de Poliţie, unde la ora 15 a început masacrul în timpul căruia evreii au fost jefuiţi, bătuţi şi ucişi. Supravieţuitorii masacrului au fost duşi la gară pentru a fi evacuaţi, in conformitate cu ordinele date de Ion Antonescu. Evreii au fost înghesuiţi în vagoane de marfă, utilizate pentru transportul de carbid, cărora li s-au astupat ferestrele, atmosfera dinăuntru devenind astfel sufocantă. Acestea sunt condiţiile în care au fost puse în mişcare două trenuri, supranumite „Trenurile Morţii”. În primul tren care urma să plece în direcţia Călăraşi au fost băgaţi 5000 de evrei, din care au supravieţuit 1011, în timp ce dintr-un număr de 2700 de evrei îmbarcaţi în trenul cu direcţia Podu Ilioaiei au supravieţuit doar 700. Principalele cauze ale deceselor au fost asfixierea şi deshidratarea.

În timpul masacrului de la Chestura din Iaşi şi în trenurile morţii se estimează că au murit peste 13000 de evrei.

 

Politica de purificare etnică în Basarabia şi Bucovina, Iulie-Septembrie 1941

În primele zile după declanşarea războiului, trupele române şi germane au pătruns în satele şi oraşele din Basarabia şi Bucovina unde au fost declanşate acţiuni pogromiste. În câteva zile au fost ucişi mii de evrei în Noua Suliţă, Ciudei, Storojineţ, Banila, Herţa, Vijniţa, Cernăuţi. Pe 17 iulie, 1941, trupele române şi germane întră în Chişinău unde se defăşoară un alt măcel de proporţii, evaluat de Matatias Carp la circa 10000 de morţi. Supravieţuitorii acestor pogromuri sunt deportaţi peste Nistru, unde mor fie din cauza alimentaţiei precare şi condiţiilor locative, fie din cauza ostilităţii trupelor germane care în acel moment controlau Transnistria şi care refuzau să îi primească. Din cei 25000 de evrei izgoniţi de trupele române dincolo de Nistru au supravieţuit doar jumătate.

Deportările în Transnistria, 1941-1942

În cadrul Acordului de la Tighina, semnat pe 30 august 1940 de către reprezentanţii României şi ai Germaniei, Transnistria a fost subordonată autorităţilor româneşti. Pe 14 septembrie, 1941 a început deportarea evreilor din Basarabia şi Bucovina care erau inchişi în lagărele din Vertujeni, Secureni şi Edineţ. Convoaiele de evrei erau conduse de ofieţeri şi escortate de către jandarmi. Marşul zilnic trebuia sa acopere 30 de kilometri iar evreii rămaşi în urmă erau executaţi pe loc. Pe 9 octombrie a început deportarea a peste 26000 de evrei din Suceava, Câmulung Moldovenesc, Vatra Dornei, Rădăuţi, Gura Humorului şi alte localităţi din vecinătate. În aceeaşi lună, aproximativ 9000 de evrei din Dorohoi sunt deportaţi, majoritatea bătrâni, copii şi femei întrucât bărbaţii erau la munca obligatorie. Totodată, evrei sute de evrei din vechiul Regat şi sudul Transilvaniei au fost deportaţi pentru pretinse infracţiuni. În luna octombrie, 1942 deportările în masă au fost suspendate.

Evreii deportaţi în Transnistria au fost supuşi unui regim de exterminare prin foamete sau boli. Deportaţii au fost înghesuiţi în locuinţe părăsite, fără posibilitate de încălzire şi în condiţii unei lipse totale de igienă. Situaţia era agravată atât de lipsa alimentelor şi medicamentelor, cât şi de interdicţia de a părăsi ghetourile fără autorizaţie.

Deportarea în Transnistria a fost concepută de autorităţile antonesciene ca o variantă românească a Soluţiei Finale. Conform unor calcule, în Transnitria au fost lichidaţi între 115000 şi 118000 de evrei locali şi între 105000 şi 120000 de evrei români au fost omorâţi sau au pierit din cauza condiţiilor de viaţă impuse în lagăre şi ghetouri.

Printre cei supuşi regimului de exterminare din Transnistria au fost şi mii de familii de romi, deportaţi din ordinului mareşalului Ion Antonescu pe parcursul anilor 1942-1943. Din 24000 de romi deportaţi (atât nomazi, câtşisedentari), au supravieţuit doar 14000.